Pixul meu...

Am murit de câteva ori înainte, mereu m-am întors, 
Am scris câteva rime pe pantoful ei, întors pe dos. 
Am plecat departe şi-am ajuns aproape de templu. 
Mergeam încet pe jos spre periferia din centru.


Și-am văzut-o pe Doina... Vai ce mai răsuna ! 
Ștefan... în spatele ei, cu sabia o lovea. 
Am zis că n-are rost... iarbă creste peste tot. 
Fac o lumânare şi-o pun ultima pe tort. 


Armatele se adună peste tot în baruri. 
Rechinii înoată după peştii mici blocaţi în valuri. 
Și marea fierbe... pune frate nişte sare. 
Trec toate uşor când e loc de nepăsare.


Vreau să mor încă o dată, trebuie să-l văd pe Lazăr,
C-a uitat să îmi trimită ultima şi prima rază. 
Calmează-te ! Te rog nu mai plânge, că avem destulă apă. 
Norul pleacă supărat căutând o altă pradă. 


Vechiul castel e părăsit, toată lumea a plecat. 
Am plecat şi eu în timp când de jos m-am ridicat. 
Am rămas să scriu pe foi, treburi simple, lucruri noi,
Iar când am zis că sunt poet, pixul scria cu noroi. 


Pixul meu, această omidă, are sângele albastru. 
Are pasta încărcată şi e pregătit de dezastru. 
Și parcă soarele-i mai blând în zilele întunecate, 
Sicriele nu sunt de plumb, mormintele au fost profanate. 


Și am zis că n-are rost, ştiu stejari mai vechi ca mine,
Dar sunt imobilizaţi şi la ei nimeni nu vine. 
Și-o să mor încă o dată, dar acum nu mai revin. 
Vă las vouă pixul meu şi câteva pahare cu vin!